gandeste critic

TU cu DOR

Posted by on Sep 18, 2017

Era o seara de februarie – ultima din luna. Putin geroasa insa si cu putin chef de viata. A venit un “prieten” pe la mine care pretindea ca ma cunoaste, am baut o cafea si l-am ajutat sa isi faca temele. Pe vremea aceea obisnuiam sa aduc straini in casa pentru ca ma plictiseam teribil si putinii prieteni pe care ii aveam in Sibiu – erau in cursul saptamanii ocupati. Asa ca ma delectam cu distractiile straine, cu teatrul si cu scrisul. La acea vreme nu credeam inca in iubire la prima vedere. Nu credeam ca voi avea parte de o dragoste nebuna cu un tip cu vreo patru ani mai mic decat mine. Nu e cel pe care il ajutam la teme, e despre TU cu DOR.

Dintr-o experienta recenta a unei prietene, stiam clar ca nu poate iesi ceva bun dintr-o relatie ce are loc intr-o fata absolventa de facultate si master si un baiat abia in anul intai de facultate, nu pentru ca fata este cea superioara sau rahaturi de astea, ci pentru ca etapele de viata prin care trec sunt exact la poli opusi. Ea – cu studii finalizate si un job, vrea altfel de distractii avand in vedere ca peste cele de studenta – deja a trecut si nu-i mai umple nimic bucuria. La 24 de ani viata e mult mai frumoasa traita cu calm – cu treatru si cu poezie – la 19 ani viata e abia in varful piramidei ce se numeste nebunie si descoperiri picante departe de parinti. Iar baiatul – vrea doar sa simta fiecare iubire in parte – cel putin pana cand este nevoit sa se maturizeze, vrea sa simta betiile, noptile pierdute si sufletele frante din greseala. Sunt etape diferite de timp, e un total A-sincron. Insa un A-sincron care a durat undeva la doua-trei luni, nu stiu timpul, caci a sa notiune nu am detinut-o niciodata, sunt un personaj total fizic insa atemporal. Prin urmare ma reperez cu greu in timp si in spatiu. Noroc de noua tehnologie cu GPS – care de acum e invechita. Pacat ca nu s-a inventat inca un GPS pentru timp si pentru iubiri pierdute.

Sa revenim la seara de februarie. Tocmai ce ma  mutasem in Sibiu in urma cu vreo luna, adica ma remutasem dupa o idila finalizata prin Cluj cu un apartament localizat in marginea Cimitirului – pe strada Govora. Clujul a fost frumos insa fara perspective pentru mine. Am trait ce era de trait acolo si nu mai aveam nimic de facut : toate afacerile au fost incheiate. Voi mai reveni insa probabil pentru scurte vizite sau ca sa iau avionul de pe aeroportul din Cluj. In Cluj nu numai ca am incheiat o idila cu un apartament grozav de inspaimantator insa tot acolo, la mansarda – am avut si o aventura cu solistul de la Travka – cu George Gadei. Strasnic om – care nu stie sa accepte refuzuri, pentru ca apoi sa nu mai poata scapa de mine prin Bucuresti. Asta-i alta poveste. Mai putin picanta pentru sufletul meu, pentru ca nu a insemnat atat de mult. Baiat bun, dar nu stie sa iubeasca… Sau poate n-am stiut eu sa-l descopar. Aventura din Cluj am repetat-o cu el si in Bucuresti, dar fara nici un real succes la final.

Noaptea de februarie … Da. A fost magica. Dupa ce am scapat de prezenta acelui prieten care venise la o cafea si un pahar de tuica, am reusit sa ajung la teatru. In acea perioada eram insetata de teatru pentru ca era singura mea cale de comunicare cu sufletul, cu emotiile, era singurul fel prin care mai puteam sa rad si sa plang si sa iubesc oamenii. Teatrul era viata mea – pana cand el mi-a luat-o fiind actor bun.

Asadar la teatru am ajuns putin mai devreme, asa cum este frumos sa faci dar in acele 20 de minute nu faceam altceva decat sa casc ochii pe pereti cautand figuri cunoscute. Eram constienta ca au fost mai bine de doi ani de cand nu am mai stat in Sibiu si oamenii se schimba, grupurile nu raman aceleasi si nici spectatorii. Studentii de la teatru pe care ii stiam – acum, adica atunci, erau probabil atat de plictisiti de mersul la teatru pe gratis, fara a face teatru, incat preferau sa isi inece amarul intr-o bodega cu vreo tarfulita pe care o agatau cu fler din aceeasi grupa sau cine mai stie… cascand ochii pe pereti, mi-a atras atentia o privire luminoasa, un cer azuriu si o frunte senina, careia ii mai lipsea doar soarele si randunele zburand spre ea. Niciodata nu m-am uitat dupa vreun baiat cum o facusem in seara aceea. De fapt invatasem tehnica sau mai bine zis o perfectionasem dupa idila din Cluj cu Gadei, agatatul cu privirea si zambetul senin. Dar de data asta era ceva mai special. De data asta era vorba despre Tudor, un baiat care ma intriga – un baiat care nu stiam de ce se afla acolo si de ce ma uit la el, un baiat care habar nu aveam ca ma va cuceri si ma va face sa pic – pentru putin timp ce-i drept – in patima drogurilor.

Dupa ce l-am sagetat cu priviri, am intrat in sala. Nu cred ca m-a observat vreo clipa sau daca m-a observat probabil a fost pentru ca eram prea ametita si m-am impiedica sau ceva de genul – jenant desigur – s-a intamplat. Dupa ce mi-am ocupat locul in sala, m-am gandit la el vreo 15 minute chiar si dupa ce a inceput piesa de teatru, urat din partea mea, pentru ca de regula ma dedic trup si suflet vietii artistice a celor de pe scena, care isi dau silinta sa ne distreze – pe noi – publicul acesta perfid – in stare doar sa critice.

Cand am iesit in toata invalmaseala aceea nu l-am mai vazut. Desi am incercat, credeti-ma ca am incercat… Apoi mi-am amintit ca prietenul ce venise la cafea inainte de teatru incerca sa ma convinga sa merg la un party de care nici macar nu voiam sa aud. Dupa teatru insa nu puteam sa mai merg acasa si sa ma invart intre acei pereti, motiv pentru care am luat-o fuguta la picior pana la clubul cu pricina Nu mai stiu cum se numea. Acolo insa ghici cine era? In tot intunericul acela si tot haosul – era Luceafarul meu care mi-a luminat seara. Cred ca e putin spus ca mi-a luminta-o. Poveste ar fi putut insa sa se termine aici, in acea seara, fara sa mai sufar, dar ce iubire mai puternica decat aceea terminata in darama pot trai eu? iubirea cu el…

Cred ca a durat o ora maxim pana sa plec cu el acasa. Ne-am soptit cateva vorbe la ureche, incercand sa ne intelegem. Am vorbit in luna si-n stele si la propriu si la figurat, despre luna si despre stele, cred ca l-am cucerit putin, macar i-am acaparat atentia, pentru ca la un moment dat m-am trezi sarutata de cel mai imperial print al visurilor mele, de cel pe care l-am asteptat toata viata, sa-l traiesc, sa-l gust – chiar si pentru putin timp. Tudor era un tip amuzant, un tip extrem de simpatic, cu ochii lui albastri si parul ciufulit, de culoarea mierii, era un tip care impartea cu mine cu cea mai mare bucurie extrem de variate subiecte si o pasiune nestavilita, care ne-a tinut blocati in camera mea din chirie, pentru vreo cateva zile. Dupa ce m-am trezit sarutata de el – moment infinit – am ajuns prin nu stiu ce miscari si drumuri – la mine, acasa. Acolo nu a durat mult pana ne-am dezbracat si in variate moduri ne-am cunoscut unul pe altul, toata noaptea. Am ras ca nebunii. Am ras si cred ca ne-am iubit din prima clipa.

Povestea cu Tudor este insa o poveste trista pentru ca intreaga stralucire s-a dus dupa scurt timp, cand a inceput sa imi cunoasca prietenii, in special pe Tibi, un baiat extrem de simpatic, pe care l-am indragit mult, ca prieten si ca iubit – scurta vreme. Cred insa ca a fost marul discordiei dintre noi, desi niciodata nu i-am dat motive de gelozie lui Tudor, cred ca am fost pur si simplu eu, cu riscul de a pierde, ca la ruleta ruseasca. Invarti si nu stii ce va veni. Nu am iubit prea mult in viata mea de pana acum, insa cred ca Tudor a fost miezul pasiunii, a fost exact ce am avut nevoie ca sa cunosc iubirea nebuneasca, infantila, sexul matur insa cu forme inocente, momente de cod rosu indulcite cu glume proaste si versuri din cine mai stie ce scriitori fantastici de-ai mei. Dupa prima noastra noapte impreuna timpul si spatiul a capatat o alta forma, de fapt si-a pierdut forma. A plecat de la mine pe la amiaza. S-a dus acasa … din pacate. Cand a iesit pe usa mi-a zis insa cel mai simpatic lucru cu putinta: “si totusi la ce numar de telefon te gasesc si de cine sa intreb?” cu o seriozitate grava care il caracteriza. Ne-am dat seama atunci ca nici macar nu am facut cunostinta asa cum trebuie, nici macar nu am avut o prima intalnire, cum se intampla in romanele atat de mult indragite de mine. A plecat intr-un final dupa ce i-am scris numarul meu pe mana, cu pixul – telefonul ii era descarcat. Dupa ce a plecat – am cazut ca intr-un cazan fierbinte cu smoala, cu apa clocotita si cu miros dulce de scortisoara si ciocolata alba. Am cazut in visare. Mi-a bubuit insa inima la gandul ca nu-l voi mai vedea. Si mi-am zis: “e bine asa, macar nu facem compromisuri, care oricum nu imi sunt necesare”. Puteam sa jur ca nu mai suna si intr-un fel voiam sa fie asa. Puteam sa jur ca a fost doar sex si doar o noapte dupa un party scurt cu drum&base si cateva cuvinte urlate la urechi. In casa mea din centrul Sibiului s-a instalat repede un nor negru cu miros de drama, iar in sufletul meu deznadejdea. Speram intr-un fel sa nu ma mai caute. Nu a trecut insa o ora si cand a ajuns acasa, mi-a dat de stire – la telefon – ca si-a incarcat bateria si poate vorbi. A avut loc un schimb de replici naive, amuzante si oarecum haotice. Dupa care am inchis telefonul incercand sa imi caut de treaba prin casa. Cateva ore mai tarziu, as fi putut jura ca au fost zile, m-am trezit cu el sunand la usa. Cred ca a fost cel mai deplin moment, de fapt toate momentele in care deschideam usa si il vedeam pe Tudor stand in pragul ei – erau absolut desprinse din povesti cu zane. Toate momentele alea le am intiparite pe retina – in suflet si in minte ca ilustratiile vechi facute cu cerneala de calitate care crezi ca va fi vesnica. Uitam de tot cand deschideam usa. Aceste momente incepuse insa sa devina teribile, terifiante, in clipa in care el nu mi-a mai sunat la usa, in clipa in care mi-am dat seama ca niciodata nu imi va mai suna la usa, pentru ca ma parasise.

Au trecut deja vreo trei ani de cand am trait acele momente, insa par atat de vechi si totodata atat de vii cand le retraiesc in cuvinte, incat nu mai reusesc sa deslusesc daca au fost vis sau realitate. Tot ce stiu e ca imi pare rau … regret ca nu l-am lasat sa ma cunoasca, sa vada ca sunt si o fata de treaba, o fata cerebrala si atenta, grijulie si iubitoare, serioasa si intelegatoare. L-am lasat sa vada numai nevrotica din mine, cel putin dupa ce a inceput sa intervina necazul in relatia noastra. Intre noi nu a durat mult, dar prefer calitatea in fata cantitatii. Iubirea nemarturisita pe care i-am purat-o si poate i-o port inca s-ar aprinde cred intr-o fractiune de secunda daca ochii mei ar avea sansa sa il zareasca pe strada. Cred ca mi s-ar face inima bucatele, s-ar sparte si mi-ar curge prin vene, incet – stingandu-se odata cu sangele din mine.

Nu cunosc motivele despartirii noastre, stiu doar ca in momentul in care a venit la mine sa discutam despre asta, pur si simplu nu mi-am gasit cuvintele ca sa il implor sa nu ma paraseasca. I-am cerut in schimb sa il am ultima data, chestie pe care nu as fi facut-o, dar in timp ce il aveam, m-a bufnit plansul, m-am imbracat, i-am pus toate cartile in brate si apoi l-am trimis acasa. Practic m-am purtat ca o tampita. Nu am avut sansa sa imi cer scuze sau sa discut cu el. I-am luat-o de fapt inainte spunandu-i ca deja nu mai merge intre noi, ca simt ca ne-am distantat si ca trebuie sa ii punem capat. O iubire atat de mare nu se poate termina decat intr-un mod stupid, intr-un mod absurd la care numai eu pot sa recurg.

Ar fi multe de spus despre Tu cu Dor, insa nu are sens sa stricam magia pe cuvinte. Cand ma gandesc la el – imi vine in cap o melodie: Angry Johnny and the Killbillies – A love More true. Asadar o dragoste mai mare decat cea nemarturisita nu i-am putut oferi, o dragoste mai adeavarata decat cea pe care am pierdut-o nu am putut avea….

Imi amintesc doar cum ii scriam poezii compuse de mine in caietel si le descoperea in timpul cursurilor de actorie si apoi venea zambind la mine, fara sa-mi spuna motivul fericirii lui. Imi amintesc cum venea dupa miezul noptii la mine si ma gasea incercanata pentru ca il asteptam sa termine repetitiile pentru cine stie ce minuni, care mie mi se pareau absurde si mi se parea ca il indeparteaza de mine. Insa Tudor numai era acelasi om fara minunile alea, daca l-as fi smuls din ele, nu ar mai fi fost acelasi om pe care l-am iubit si il iubesc poate. El nu mai era acelasi fara actorie si fara oamenii din jurul sau.  Imi amintesc cum statea pe holul casei mele in bataia soarelui, pe jos si citea un roman rusesc – fascinat de el… Imi amintesc cat de socat era ca puteam sa mananc atat de mult eu fiind atat de mica si cat de mult se amuza pe rasul meu cateodata. Si-mi amintesc cum ma privea cu iubirea lui inocenta si plina!

Acum am vazut ca Tudor e actor pe bune, adica probabil a jucat in cateva spectacole destul de reusite, a terminat facultatea si probabil si masteratul. Nu am vazut decat un spectacol cu el – Romeo si Julieta. El a fost Tybalt in piesa, dar a fost Romeo al meu in viata mea. Cred ca ma indragostesc numai de Tybalti, doar ei ma pot face sa sufar atat de mult. Tot ce pot sa zic – este ca ma bucur ca nu am ramas in viata lui, ma bucur ca drumurile noastre s-au separat si ca a scapat de mine. La urma urmei – cine ar vrea o LUNATICA, mandra pana peste poate si tot timpul exagerata?! Ma bucur ca a plecat de langa mine pentru ca altfel as fi stat in calea lui si probabil as fi distrus un viitor frumos. In acelasi timp imi pare si rau pentru ca nu am apucat sa ii spun niciodata ca il iubesc si m-am speriat la culme cand el mi-a zis asta prima si ultima data. Astepta feedback, dar eu – impietrita – cum eram la auzul cuvintelor respective – aveam probleme grave cu feedback-ul. As fi vrut sa ii spun, dar mi-era teama ca apoi totul sa nu termine intre noi – sa nu alungam pasiunea, nebunia de inceput, dar l-am iubit si as putea spune ca inca o mai fac. Il visez adesea si de fiecare data se intampla ceva urat. Visez a ma iubeste… Sper insa ca il voi mai intalni – cumva, sa il mai privesc in ochi si sa avem sansa sa impartim aceeasi bucatica de cer la o cafea cu soare! Ar fi frumos sa fie acel Peste care imi ofera un final fericit!

Read More

Oamenii negativisti sunt mai urati

Posted by on Sep 14, 2017

Academismul avangardei si-a gasit o justificare: negativitatea. Sub aceasta notiune care si-a castigat titlurile de noblete filosofice si parafilosofice se poate tainui tot negativul, tot dolorismul, tot resentimentul care se doreste. Opere nereusite, confuze, contradictorii, triste si urate? Nu, vai: e lucrul cu negativul.

De exemplu, adevaratul erou al povestirii medievale intitulate Aucassin et Nicolette este in mod incontestabil Nicolette. Aici – numele nefiind un diminutiv, ci semnul singularitatii eroinei: frumoasa si sireata Nicolette iese din temnita ei fara a astepta ajutorul nici unui cavaler, in timp ce natangul de Aucassin se lamenteaza din cauza situatiei. Aucassm et Nicolette apartine unui gen literar particular, cel al cantafabulei, care amesteca proza si poezia. Dintre toate cele pe care le numara literatura franceza, cantafabula este genul meu preferat Aucassin et Nicolette e singurul exemplu care ne-a parvenit.

Termenul de non-violenta e in chip evident o inventie a adversarilor non-violentei: el este negativ. Si totusi ne straduim sa gasim altul („nesupunere civila are meritele sale, dar tot ar trebui gasit ceva mai bun rezistenta pasiva este inexact, dupa cum semnala Chandi). Or, non-violenta e activitate, inventivitate. Daca pastram aceasta denumire negativa e pentru ca ea exprima un adevar profund: societatea isi impune legile, dar se preface ca le descopera in ceea ce ea numeste ,,realul”, ,,faptele”. Cel ce e destul de puternic pentru a se detasa de aceasta postura va trece intotdeauna drept cel ce refuza, acel neaga – chiar daca afirma.

Virtelnita lui Chandi nu e atat un refuz al produselor englezesti cat o preferinta pentru un artizanat in masura sa asigure autonomia unei tari in mare parte rurale. E suficient ca o manifestatie pasnica sa fie mitraliata, cum a fost cazul in 13 aprilie 1919 la Amritsar, ca non-violenta ghandiana sa-si demonstreze eficacatatea aratand tuturor violenta institutiei coloniale britanice: 379 de morti, 1200 de raniti.

Read More

Pisicile tinute in casa

Posted by on Sep 11, 2017

Daca aveti in casa pisicute stii prea bine ce inseamna sa aveti grija de substantele absorbate pentru urina pisicilor si de aruncarea lor la timp si inlocuirea sa. Inventia apartine unui industrias care, la rugamintea unei femei ce cauta solutii mai bune decat nisipul pentru pisici a inventat un material foarte absorbant, care retinea si mirosurile neplacute.

Cam 75% din produsele pentru pisici erau facute din argila bentonita. Numai americanii foloseste cam doua milioane de tone pe an din aceasta substanta asa ca productia si materialele trebuie sa fie in cantitati uriase. De unde sunt luate materialele? Din minerit.

In 1989 printr-o lege s-a impus exploatarea unui material foarte important pentru litiere, absorbante pentru pisici, pamantul de diatomee. Practic industriasii intrau pe pamantul oamenilor in cautare de minerale valoroase.

Cei pe pamantul carora se mina trebuiau sa primeasca compensatii, dar asta era doar pe hartie. Desi sunt multe alternative pentru aceasta substanta greu de obtinut pentru pisicute si igiena lor, in continuare se cere compozitia de la inceput.

Read More

Pewdiepie fata in fata cu WSJ sau calmul de dinaintea furtunii

Posted by on Sep 9, 2017

De cand a fost sters un video de pe canalul sau, userul Pewdiepie a vizitat un website pe nume Fivver, unde diversi indivizi realizeaza sarcini pentru cei care solicita acest lucru contra unor sume de bani dinainte stabilite. Multe lucruri cerute de respectivul user nu erau asa de prietenoase. S-au gasit cativa oameni care sa scrie pe un bannner mare un mesaj antirasist si sa se filmeze cu el razand si tipand, indicand abonarea la un anumit canal de Youtube. Reactiile nu au intarziat sa apara, primul care a avut un cuvant de spus fiind Wall Street Journal, care a documentat mai multe cazuri cand userul a facut asemenea gesturi si a trimis toata documentatia patronilor de la firmele care lucrau cu acesta. Userul a fost dat afara de la Maker Studio, toate serialele pregatite de acesta fiind anulate inainte de lansare, insa s-a desculpat si a spus ca WSJ este o publicatie care incearca sa ii faca rau scotand din context multe lucruri. Intr-un final lucrurile au ramas la fel de rele pentru userul Youtube.

Read More

„Boabe” de somon

Posted by on Sep 7, 2017

In Alaska se serveste un fel de mancare rece tip desert numit akutaq, in care se gasesc boabe de somon. Preparatul se obtine din grasime animala, ulei de mamifere si zapada, apa, se amesteca toate pana la textura dorita, aerata. Grasimea vine de la ursi sau mosci, uleiul de la foca si balena. Inghetata eschimosilor este formata din sange, carne, icre pentru a crea un gust unic.

Boabele de somon si coacazele se adauga pentru o aroma cu adevarat deosebita. De foarte mult timp somonul e apreciat in zonele reci si se consuma in Alaska asa ca aparitia sa in retete nu este de mirare. Bobitele nu au gust si miros de peste, depinde de provenienta si de cat sunt tinute pana sa fie consumate. Nu sunt foarte populare in lumea-ntreaga pentru ca au textura apoasa si ciudata, deloc agreabila pentru o farfurie de cinci stele dintr-un restaurant scump european.

Read More